„5 zile printr-o alta Moldova” – Jurnalul unei călătorii prin Moldova, scris de Dna. Lavinia Ioniță

Ne bucurăm să vă propunem acest text minunat scris de către Dna. Lavinia Ioniță, soția a lui Ambasadorul României în Republica Moldova, pe parcursul unei călătorie la cinci echipe mobile de îngrijire paliativă care fac parte din Rețeaua Națională Hospices of Hope Moldova, în raioanele Cahul, Ocnița, Orhei, Soroca și Taraclia. Dna Ioniță a luat notițe când s-a întâlnit cu pacienți, familiile lor și cu membrii echipelor mobile, la sfârșitul iernii 2019. Observațiile sale dau o perspectivă autentică și brută într-o lume cei mai mulți dintre noi nu și-o pot închipui.

Peste tot în Republica Moldova, dar parcă cel mai mult în partea de nord, există o teamă de a pronunța cuvântul ”cancer” ca și cum simplul cuvânt declanșează boala și efectele sale, sau grăbește sfârșitul inevitabil. Totul pornește de la percepția mai veche că această boala reprezintă aproape o imediată și definitivă condamnare la moarte și un parcurs clar al omului, fix și determinat, valabil pentru toți. Lipsa de informare asupra bolii, a progreselor care au existat sau a diferitelor stadii ale bolii determină această abordare simplistă. De aceea poate, nu se folosește niciodată cuvântul pacient, ci beneficiar.

Orice vizită la un om bolnav are potențialul de a surprinde pentru că efectele unei boli incurabile pot fi atât de diferite. Fără a știi nimic din istoricul bolii sau despre etapa în care se află acel pacient poți fi adesea surprins când ai primul contact cu el. Modalitatea în care fiecare bolnav reacționează și alege, involuntar adesea, să înfrunte boala depinde de temperamentul său, de toată istoria personală a vieții sale, de educație și de cultura în care trăiește. Unii pacienți sunt preocupați adesea de impresia pe care o lasă celorlalți, alții sunt captivi într-o lume interioară sau pierduți total în ea.

Prima zi: Ocnița

Această prezentare necesită JavaScript.

La Ocnița am fost întâmpinați de doamna doctor Natalia și de către mai multe asistente și bolnave de cancer sau soții ale unor bolnavi. După aparenta seninătate și căldură inițială cu care s-au prezentat, când au început să vorbească despre ele multe au fost podidite de plâns. Nu întotdeauna înțelegeam tot ce spun, adesea vorbeau în limba rusă, dar limbajul durerii, al suferinței nu are nevoie de cuvinte ca să-l poți pătrunde.

Prima vizită care a avut loc a fost la o bolnavă de cancer ovarian care trăia singură într-o casă la curte. Era după – amiaza unei zile de iarnă care prevestea totuși prin lumina puternică a soarelui venirea iminentă a primăverii. Toata casa și curtea se aflau învăluite parcă într-o lumină de reflectoare, contururile casei și ale celorlalte mici încăperi, grajd, bucătărie de vară cu vatră deschisă ieșeau în evidență și se vedea ordinea și curățenia. M-am gândit inițial că poate era cineva care mai locuia cu ea și care ajuta la toate treburile gospodăriei, dar ne-a spus că locuia singură, iar fiul ei care muncea în străinătate îi trimitea bani și reușea să o mai viziteze din când în când. În momentul acela mi-a dat seama că nu era potrivit să intrăm în casă, era ceva ce-mi spunea că nu trebuia să o punem în ipostaza de a a-și face griji dacă totul era suficient de curat. Conversația o vreme s-a purtat pe o temă generală, nu legată de boală, părea firească și deschisă, nu părea că stăm de vorbă cu un om bolnav. După un anumit timp însă a izbucnit în plâns și a început să vorbească nu direct despre boală și suferință, ci mai mult de singurătate. În curte erau totuși un câine și o pisică. Animalele, câinii și pisicile, în multe din locurile pe care le-am vizitat păreau a fi membri de bază ai familiilor, care avea o  imensă putere terapeutică de a susține indirect moralul persoanelor bolnave.

Doamna doctor Natalia a dorit ca ultima parte a discuției să o poarte singură cu pacienta pentru că ea, ca multe altele, se jena să vorbească despre condiția sa fizică, despre necesitatea de a purta pampers, dorea sa își țină ascunsă stoma și să nu dezvăluie nimic din cea ce i se părea condiția hidoasă a ființei sale.

Chiar și ultimele ei cuvinte au fost de scuze față de gardul despre care spunea că ar fi trebuit schimbat dar nu avea bani, sau poate mai mult, putere de a-l mai înlocui.

Când ești cu un om bolnav sau suferind, te gândești care sunt cuvintele de încurajare cele mai potrivite, dar atunci când ești cu un om ce suferă de o boală incurabilă realizezi că acele cuvinte parcă magice ”te vei vindeca” și ”totul va fi bine” nu pot fi folosite, și te surprinzi că nu știi ce cuvinte să folosești ca să dai curaj, putere de a înfrunta totul. Îi privești și te întrebi dacă ai fi în locul lor cum ai reacționa, sau cum ai vrea ca cei de lângă tine să te susțină. Am vrut să-i spun că se va face bine, , pentru că asta ar fi trebuit să fie narațiunea bolii: a fost un obstacol pe care l-ai sărit sau o bătălie pe care ai câștigat-o. Boala ar trebui să fie o poveste povestită la trecut.

Eu eram la una din primele mele vizite iar cuvinte de alinare nu îmi veneau deloc și mi se părea că în acea zi ce vestea primăvara, parcă doar soarele și natura ce se pregătea să se întoarcă la viață puteau da optimism.

Cea de doua pacientă de la Ocnița a fost o femeie mai în vârstă, suferind tot de un cancer genital. Am intrat într-o curte mică, unde ne-au întâmpinat lătrând vreo 2 câini. O pisică albă a trecut ușor pe lângă mine, m-am aplecat să o mângâi și a început să se răsfețe cum numai pisicile de casă știu să o facă. M-am mirat și primul gând instinctiv, reflex, care mi-a venit în minte a fost că pisica cu siguranță era obișnuită cu gesturile de tandrețe și afecțiune. În câteva momente, când am intrat în mica încăpere, care cred că era și singura, a casei, am văzut deja vreo trei pisici care se plimbau fără grijă sau frică, prin pat, la geamuri și pe mobilă. A intrat și unul dintre câini la un moment dat, dar el nu a avut parte de tratamentul preferențial și a fost gonit din pat. Poate asta doar pentru că eram noi de față. Ce ușor este pentru unii oameni foarte săraci să dea din puținul lor și micilor vietăți. Aveau 9 pisici și 7 câini pe care îi hrăneau.

Ce m-a uimit poate cel mai mult a fost atitudinea bolnavei. Era o fire extrovertită căreia se vedea că îi plăcea să vorbească, și între doamna doctor Natalia și ea se înfiripase o conversație firească, ca între două prietene care își povesteau tot ce se întâmplase de când nu se mai văzuseră.

Deși era o femeie fără prea multă educație, deodată s-a făcut liniște și ne-a spus: ”Mă uit la toate florile și vietățile astea din jurul meu. Toate se nasc, cresc, dau roade iar apoi mor și dispar, iar noi, oamenii, trebuie să ne obișnuim și să învățăm să acceptam toate aceste anotimpuri ale vieții.” Ea se afla în ultimul anotimp, timpul dragostei trecuse. Aluzia era la duminica ce urma să vină, era Dragobetele, sărbătoarea tradițională a dragostei, echivalentul zilei Sfântului Valentin, și, în plus, în duminica aceea de 24 februarie în Moldova urmau să se desfășoare și alegerile parlamentare. Viața mergea înainte.

Doamna doctor încerca să îi abată gândurile și discuțiile de la subiectul morții: ”Trebuie să ne gândim la momentul de acum, acum este bine, ne bucurăm de clipa de față”. Bolnava trecuse recent printr-un perioadă de spitalizare mai grea, însă își revenise iar acum era chiar mai bine decât cu câteva luni în urmă. Îngrijirea pe care o primise și din partea echipei mobile în ultimele luni își atinsese scopul, nu numai că prelungise viața dar reușise să păstreze și chiar să crească din nou calitatea vieții.

Ca și în primul caz, discuția legată de tratamentul pe care îl urma, de medicamente și pampers, a avut loc separat, după ce noi ne îndepărtasem și așteptam la poartă, privind doi dintre căinii care se suiseră pe o magazie mică și ne urau parcă drum bun. Era o imagine așa idilică și plină de claritate, acea curte de țară micuță, animalele în fundal, soarele atotcuprinzător, parcă toate grijile din lume dispăruseră.  Dar nu, doar noi ne îndepărtam de ele, întorcându-ne la mașină.

A doua zi: Orhei

Echipa mobilă de la Orhei, AO „Aripile Speranței” – #OrheiMobileTeam

Fiecare dintre călătorii a avut loc parcă într-un anotimp diferit. Dacă într-o zi soarele iernii prevestea parcă o renaștere, în altă zi ceața ne-a înconjurat din toate părțile, dar deodată s-a luminat brusc și parcă continuam  să mergem către o lumină. Nu putem uita că și în cele mai negre momente există o speranță care poate fi adusă în viața multor oameni suferinzi.

A fost impresionantă și poate mult diferită, vizita la o pacientă din Orhei care din 2003 suferea de cancer de sân, fusese operată de câteva ori, iar acum apăruseră metastaze în sistemul osos, în diferite locuri. Dintre toții pacienții vizitați doamna părea cea mai informată, educată și cu starea materială cea mai ridicată. Însă, în dânsa părea că există o contradicție clară între modalitatea obiectivă în care vorbea despre boala sa, arătându-ne tomografia și sonografia care indicau locurile cu metastază, despre posibilitățile de tratament, despre eficiența diferitelor medicații pe care le luase de-a lungul timpului, uneori din străinătate, și ideea subiectivă dar foarte clară că toate metastazele se vor vindeca și chiar va fi sănătoasă din nou. În mod clar era o luptătoare și cu siguranță dorința de a învinge boala îi păstrau moralul și îi ofereau un sens, totuși dincolo de acestea era o depresie latentă, un amestec de frică și neputință care cu siguranță o măcinau. Vorbea despre dorința de a fi alături de nepoata sa, de a fi prezentă la nuntă, repere în timp de care se agață cu perseverență.

O vizită cu echipa mobilă din Orhei

Tot la Orhei am vizitat un pacient surdo-mut care suferea de cancer de colon și de vezică urinară, la care doamna doctor s-a concentrat pe schema de management a durerii. Soția sa îi administra injecțiile de morfină, de 2 ori pe zi, și, de asemenea, lua analgezice orale între acestea pentru a încerca menținerea durerii sub un anumit nivel. În acest caz, soția pacientului reprezenta un adevărat sprijin, se vedea dorința ei de a păstra totul sub control, de a ști exact când și cum trebuie administrate medicamentele. Dacă în multe dintre cazuri, exista dorința de a comunica și despre alte lucruri, aici discuția a fost concentrată  exclusiv și clar doar pe aspectele clinice ale bolii. Pacientul urma să facă în aceeași zi o vizită și la doctorul oncolog care urma să se pronunțe și să fie informat asupra necesității de creștere a numărului de doze sau cantitatea dozei de morfină.

A treia zi: Soroca

Echipa mobilă de la Soroca, A.O. „Angelus Soroca” – #SorocaMobileTeam

Dacă la Orhei am întâlnit poate ceai mai înstăriți dintre pacienți, la Soroca prima vizită a fost la un pacient bolnav de cancer la stomac cu metastaze la plămâni care locuia într-o singură cameră împreună cu soția sa, fiica lor și soțul acesteia, băiețelul lor și două pisici, un câine și un papagal.  Micuța cameră, holul și bucătărioara erau pline de obiecte, mari și mici, unele utile, altele doar decorative. Și ca în multe alte locuri, domnea un miros astringent, amestec de boala, medicamente și mâncare gătită.

În vitrina se vedea prinsă o poză de la nunta bărbatului bolnav și a șotiei sale. Încă puteai recunoaște o licărire în ochii lui, și cam aici se oprea asemănarea dintre el și ceea ce fusese o dată. Acum era un bărbat la vreo 55 ani, literalmente o umbră a ceea ce fusese odată. Oasele piciorului erau așa de subțiri cum cred că nu mai văzusem vreodată, piele și os era definiția fără cusur a ceea ce vedeai, de fapt osul se vedea clar iar pielea părea că există doar pentru a acoperi acel os nefiresc de subțire și lung. Era atât de slab, respira cu dificultate iar primul medicament injectat, Dexalgin a avut scopul de a-i relaxa musculatura și a-i permite să respire mai ușor. Soția lui, o femeie încă în putere, care vorbea amestecat rusa cu româna, îi făcea injecțiile cu morfină și părea că este stăpână pe situație suficient de mult încât se mai plângea de soacra sa care locuia separat într-o casă cu 3 camere fără să vrea să îi primească pe vreunul din familie.

O vizită cu echipa mobilă din Soroca

În cazul multor pacienți care aveau încă un membru al familiei care să îi ajute, parcă acesta prelua misiunea de a comunica cu ceilalți, bolnavi nemaiavând mult interes sau energie să mai comunice despre ei altceva decât cuvinte sau propoziții scurte despre boală și suferință.

Tot la Soroca am vizitat o doamnă mai în vârstă, bolnavă de cancer la sân, operată, cu dureri în brațe, care se mișca cu dificultate și care s-a plâns de insomnii.  Doctorul echipei, pensionar acum, lucrase toată viața doctor în sistemul de urgență, iar bolile și suferința parcă nu mai aveau nimic să îi spună. Asistentul medical, un tânăr foarte eficient și rapid, i-a dat medicamente de somn, de durere, de stomac. Bătrâna vorbea despre toate, despre familia ei, despre nepoți împrăștiați prin diverse locuri. Asistentul i-a scris pe fiecare dintre medicamente cum trebuia să le ia, deși parcă ceva îmi spunea că îi va fi greu să facă acest lucru, ea parcă dorea doar să amâne gândul de a lua alte medicamente. Vorbea acel grai moldovenesc plin de arhaisme și de cuvinte ciudate pe care le învățasem și eu de la bunica mea, nu știu ce îmi amintea de ea, felul în care își plângea singurătatea poate. Ca și cum orice remediu împotriva singurătății ar fi putut să fie și împotriva bolii, suferința fizică părea să nu o doboare. Felul în care toate acestea bătrâne vorbeau și povesteau indica clar că aveau cel mai mult nevoie de cineva cu care să poată vorbi, și din acest punct de vedere vizitele echipei mobile însemnau foarte mult, reușeau să iasă din gândurile negre cotidiene. Într-un colț din mica bucătărie erau multe icoane aranjate pe perete și pe masă, iar bolnava a început să povestească despre cât de mult îi plăcuse să meargă la biserică, să viziteze mânăstiri, dar parcă din toate răzbătea și o umbră de nemulțumire că Dumnezeu o trădase.

Prin ușa întredeschisă se vedea un bărbat ce dormea acoperit cu o plapumă, față i se putea desluși cu greu. Era fiul bătrânei, care venea din când în când și o ajuta la treburile gospodăriei, îi cumpăra medicamente. Pe vatră avea un lighean cu haine pe care le pusese la spălat, dar nu a vrut nici un fel de ajutor pentru a-i aduce apă sau altceva.

La plecare, a mers să ne conducă până spre poartă, mergând cu greutate, iar doctorul i-a promis că îi va trimite un mergător cu care să se poată deplasa mai ușor, pentru a încerca să mai iasă afară când vremea se face mai bună. Ne-a întrebat dacă avem familie și pe urmă a adăugat, ca un sfat, ”Aveți grijă de sănătate căci ea este cea mai importantă, și de tovarășul de viață, caci singurătatea omoară și ea”.

Ultimul pacient vizitat la Soroca a fost o doamnă destul de tânăra, bolnavă de cancer și care avea și o pareză pe partea stângă. Fiul era plecat în Marea Britanie, iar ea se afla în grija nurorii sale. Locuia într-un sat parcă pierdut de lume, cu ulițe neasfaltate, pline de pământ.  În camera unde stătea era un televizor, care părea singurul ce reușea să îi capteze atenția pacientei. Stătea șezând pe pat, pierdută în lumea ei. Ne-a aruncat la început o privire parcă speriată, a început să plângă ușor, apoi cu greu a încercat să răspundă întrebărilor ce i se puneau de către doctor sau asistent. A început apoi să privească pe fereastră, în gol. Am încercat să dăm sonorul mai încet la televizor, dar ne-a fost frică să nu modificăm programul, căci după câteva minute în care pacienta ne-a privit, s-a întors parcă în lumea ei și privea intens spre televizor o cursă de motociclete. A îi fi întrerupt televizorul însemna parcă să o lăsăm să se înece într-o mare de singurătate și de deprimare puternică, strigând după un ajutor ce nu avea să vină, însemna să îi luăm acel ultim colac de salvare.  După controlul tensiunii și al glicemiei și încercările de a comunica despre medicație am plecat, iar Bogdan, asistentul, ne-a spus că urma să vorbească cu nora, cum făcea de obicei, pentru a îi spune despre medicamente, ce i le lăsase și cum trebuiau administrate.

O vizită cu echipa mobilă din Soroca

Dacă de multe ori parcursul implacabil al bolii indica clar că nu mai există practic soluții, alteori nu te puteai abține să nu te întrebi cum și ce ai putea face mai mult: vedeai un om singur care poate dacă ar fi primit un alt fel de sprijin, o integrare socială de orice fel, nu cumva și traseul bolii sale ar fi putut fi modificat.

A patra zi : Taraclia

O vizită cu echipa mobilă din Taraclia

În ziua în care ne-am dus de la Taraclia iarna s-a întors abrupt, crivățul de iarnă se reinstalase, zăpadă prinsese curaj din nou și se așternea hotărât. Uimitor cum au fost condensate toate anotimpurile și stările meteorologice într-un interval de timp atât de scurt, în mai puțin de o săptămână. În România este o tradiție, denumită ”Babele”: la începutul lunii, pe 1 martie, fiecare își alege câte o singură zi în perioada 1-9 martie și așteaptă să vadă cum aceasta se va dovedi până la urmă: cu soare, cu ploaie, cu ninsoare. Orice combinație e posibilă iar vremea se schimbă de la o zi la alta: soare intens și arzător, ploaie măruntă și cenușie, fără sfârșit, sau mai multe anotimpuri în aceeași zi. Arareori în altă perioadă a anului vremea e la fel de schimbătoare. Se spune că precum se dovedește ziua aleasă la fel va fi în anul ce urmează, mai bine zis așa va fi dispoziția acelei persoane. Era modul naturii de a-și arăta capriciile și ale omului de a nu se lăsa mai prejos și a le confirma pe ale sale prin comportament.

O vizită cu echipa mobilă din Taraclia

În Taraclia se vorbea aproape exclusiv limba rusă, acolo fiind o comunitate de bulgari numeroasă. Bolile, greutățile materiale păreau aceleași ca peste tot. Vizitele echipei mobile, medicamentele pe care le primeau pentru durere și alte afecțiuni conexe era o adevărată salvare pentru toți cei din acele zone împrăștiate și îndepărtate. Unul dintre pacienți, un bărbat de vârstă mijlocie, suferind de cancer de esofag, cu vocea răgușită, cu un timbru din care răzbătea suferința cauzată de durere fizică amestecată cu furie împotriva bolii, dar și în așteptarea  măcar a unui calm relativ: ”Unele zile sunt mai bune, altele nu. Aceasta este una dintre zilele care nu-s.” Doamna doctor a discutat de starea din ultimele zile și despre medicamente. Nu putea să vorbească, era preocupat, pierdut în gânduri, s-a retras din cameră și atunci am plecat și noi pentru că ne-am dat seama că prezența noastră nu aducea nimic bun, doar forțarea de a arată diferit de ceea ce simțea.

Numai la plecare ne-a făcut un semn de la revedere cu mâna și un zâmbet firav i-a mai luminat fața. O pisică a trecut semeață prin dreptul geamului, stăpână parcă pe tot. Preluase ea datoria de a insufla putere, situația era sub control.

 

Cea mai impresionantă vizită la Taraclia  fost însă cea la o fetiță care avea 16 ani, dar părea de 8. După naștere, la câteva luni avuse infecție, o răceală puternică cu febră ridicată care nu cedase la tratamente normale. Investigații suplimentare au avut loc, o puncție în coloana vertebrală s-a efectuat total greșit iar rezultatul a fost înfiorător: fetița a rămas paralizată. Dezvoltarea ei fizică și psihică s-au oprit, au înghețat parcă. Chiar mai rău, picioarele rămăseseră îndoite într-o poziție  ciudată, fetița nu mai putea sta șezând. Nu știa să vorbească, scotea doar niște zgomote-icnete nefirești, privirea nu se fixa asupra nimic,  avea un râset care i se întipărea pe față când reacționa la întrebările mamei. Toată dezvoltarea ei psihică și motorie fuseseră compromise. Mama fetiței avusese probleme serioase cu băutura pentru mulți ani la rând, situația lor fusese cu adevărat disperată dar s-a intervenit și de către unele autorități, iar mama părea că trăiește o viață apropiată de normal atât cât se putea, cel puțin nu mai bea și avea un loc de muncă.

Sărăcia din jur era lucie, nu exista niciun fel de soluție, mama trebuia să aibă grijă de copilul care nu avea nici un fel de speranță: toata viața urma să stea în acea poziție, nici măcar într-un cărucior nu putea fi pusă. Nu se punea problema niciunui tratament de recuperare care să amelioreze situația. Avea nevoie și de scutece pentru că nu se putea deplasa absolut deloc. Cel mai milă mi s-a făcut însă de o altă fetiță, sora ei, care stătea la o masă mică într-un colț al camerei, la lumină slabă și își făcea lecțiile. Scria într-un caiet după o carte pe ale cărei pagini se putea desluși scris dicționar ruso – român. Ce fel de viață putea să aibă biata copilă, ce șanse avea i ea la o viață decentă, la educație? Învață bine la școală, ni s-a spus. Ne-a privit cu un fel de uimire și frică, iar eu am încercat să îi zâmbesc încurajator. În ce măsură se putea considera ei fericită și norocoasă că era întreaga și sănătoasă, putea ea să spere la ceva mai mult și mai bun? Timpul va decide, dar viața nu e cinstită uneori.

Ultima zi: Cahul

O vizită cu echipa mobilă din Cahul

Ultima vizită la un pacient bolnav mi-a rămas întipărită adânc în amintire, probabil că voi putea să reconstitui acele momente cu mare claritate o mare bucată de vreme de acum încolo și voi putea revedea, în fața ochilor, profilul delicat și frumos al acelei femei bolnave de cancer de col uterin, care avea 53 de ani, cu puțin mai mare decât mine și care, așa cum s-ar putea spune ”pierduse” sau era pe punctul de a pierde bătălia cu cancerul. M-am întrebat adesea dacă exprimări de genul ”Vei învinge cancerul” nu conțin, din nefericire, mult prea des, o minciună și pot produce anumite efecte negative asupra bolnavului și uneori chiar asupra celui care încearcă să îmbărbăteze. Probabil această exprimare reprezintă mai mult un reflex al vorbirii, al diferitelor feluri de încurajare. Implicația este că boala reprezintă o luptă care poate fi pierdută și atunci ea reprezintă un eșec al bolnavului și o victorie a bolii. De multe ori, bolnavii ajung să accepte boala, să se resemneze și să facă pace cu ei înșiși, iar noi nu vom mai da ajutor dacă spunem ”Continuă să lupți”.

O vizită cu echipa mobilă din Cahul

Stătea întinsă pe pat, iar noi o vedeam lateral, de la distanță, și reprezenta exact imaginea clasică a bolnavului pe care o putem vedea portretizată atunci când se desfășoară diverse campanii de luptă împotriva cancerului: femei mature, cu părul scurt și rărit în urma nenumăratelor ședințe de chimioterapie, cu fața extrem de palidă, albă ca o marmură, translucidă parcă, mărturie a unui sânge ce nu mai poate trece prin vene pentru a aduce viața, care parcă se retrage ușor, treptat, din corpul bolnav. Alături, pe un scaun erau așezate, în ordine, câteva flacoane de medicamente, puse la îndemână deși era greu să îți imaginezi că bolnava mai avea putere să le ia singură. Hemoglobina era extrem de scăzuta  după cum indicau ultimele analize.  Asistenta i-a măsurat glicemia cu ajutorul instrumentului mobil de determinare și aceasta era crescută peste 100. Injecțiile cu morfină erau administrate dimineața și seara. Totuși, mai mâncase ceva.  Pacienta reușea să exprime cu vocea scăzută că era balonată și constipată. I-a fost făcută o injecție cu papaverină și administrat Espumisam împotriva balonării. O altă femeie, care nu îi era rudă, o îngrijea, amândouă locuind cu chirie în acea casă. Doamna doctor ne-a spus că starea ei se înrăutățise brusc în ultimele săptămâni.

Doctorița i-a spus că dorea să o interneze în spital pentru a-i face transfuzie și alte tratamente perfuzabile. La Cahul exista un mare avantaj al echipei mobile că funcționa și avea sediu în cadrul spitalului, iar doamna doctor, fiind angajată permanent a acestuia, putea, la recomandarea medicului de familie, să interneze pacienții pentru a încerca să le amelioreze starea. Era o speranță mică, infimă, pe care echipa mobilă încerca să i-o insufle.

Ne-am întrebat însă dacă pacienta mai putea rezista, mai erau zile sau doar ore până la deznodământul trist, greu de știut atunci de noi. Nu voi ști niciodată, dar deja îmi pot imagina cu ușurință că ea s-a stins deja. Devenise pentru mine, așa cum spunea Anna Ahmatova ”precum acel musafir nepoftit și accidental într-un corp înfricoșător” care până la urmă se hotărâse să plece.

O vizită cu echipa mobilă din Cahul

Tot la Cahul văzusem anterior un bolnav mai în vârstă suferind de cancer la plămâni, care a acuzat dureri în piept. În timpul examinării la plămâni, pacientul a mărturisit însă că își aplicase singur, chiar in mijlocul pieptului, un pansament cu Fentanyl pe care îl avea de câteva luni deși i se administra morfina de 3 ori pe zi. Doamna doctor i-a îndepărtat plasturele și i-a spus nurorii bolnavului, care îl îngrijea, să încerce să îi dea analgezice orale între injecțiile cu morfină, fără a mai folosi plasturele concomitent, iar în cazul apariției durerilor să telefoneze echipei mobile, fără a decide ei singuri asupra tratamentului.  Frica de durere și nu durerea propriu-zisă îl făcuse pe pacient să aplice acest plasture.

La sfârșitul acelor zile mi-am dat seama că pentru fiecare dintre cei vizitați întrebarea nu era cum să se vindece, ci cum să trăiască, și era mult mai grea. La capătul fiecărei zile experiența mi s-a părut atât de puternică și copleșitoare încât aveam senzația că ceva din viața mea de până atunci se încheiase, imaginea mea despre mine ca o persoană întreagă sau o persoană normală, poate. Mi-am dat seama că și viața mea va fi plină de suferințe lumești și fizice dar că nu era nimic deosebit. Suferința nu mă va face deosebită și nici dacă voi pretinde că nu sufăr nu voi fi deosebită. Și nici dacă vorbesc despre aceasta, sau chiar scriu, nu voi transforma suferința în ceva util. Nimic nu va putea îndepărta suferința….și totuși, întotdeauna, așa cum spunea Atul Gawande descriind condiția bolnavului incurabil: ”Mai bine este posibil. Nu este nevoie de geniu. Este nevoie de stăruință și răbdare. Este nevoie de claritate morală. Este nevoie de ingeniozitate. Și mai presus de toate, este nevoie de dorința perpetuă de a încerca.

Lavinia Ioniță, Martie 2019

Comments are closed.